Despre îndatorirea de a ajuta nevoiaşilor ce ar mai fi de spus?
Toţi o conştientizează, şi fiecare poartă în sine un mijlocitor pentru nevoiaşi – împreună-pătimirea faţă de amărâţi, ce stă în firea omului.
Şi nevoiaşii au ştiinţă de această datorie, de această cerinţă a inimii tuturor şi fiecăruia: tocmai de aceea cer cu îndrăzneală de la toată lumea, având deplină încredinţare că cei îndestulaţi nu vor refuza să îi ajute din prisosul lor.
Dar ce lipseşte adeseori?
Lipsesc ori nu sunt de ajuns dispoziţiile sufleteşti bune, care trebuie să înconjoare şi să păzească milostenia.
Oamenii dau, dar nu dau cât ar trebui; dau, însă uneori fără nici o plăcere şi cu strângere de inimă, fără dărnicie, fără bucurie.
Dar de ce se “scurtează” mâna şi de ce se “strânge” inima?
De la gânduri nedrepte, care abat de la calea dreaptă inima noastră în clipa când dăm milostenie.
Inima năzuieşte să ajute aproapelui, dar îndată se apucă să cumpănească dinainte măsura şi mjlocul facerii de bine.
Totodată se apropie vrăjmaşul, seamănă gânduri rele şi strică toată treaba: ”Ai şi tu o grămadă de nevoi, şi pe deasupra ce ştii dacă o să fie de folos milostenia ta?”
Inima se “strânge” şi mâna care dă se “scurtează”.
Pentru a îndrepta inima noastră la cele cuvenite şi a ne da puterea de a a face faţă năvălirii gândurilor rele atunci când avem de dat milostenie, Apostolul ne porunceşte să privim milostenia ca pe o semănătură: cel ce seamănă cu zgârcenie, spune el, cu zgârcenie va şi secera; iar cel ce seamănă întru blagoslovenii (binecunântare), întru blagoslovenii va şi secera. (2 Cor.9.6)
Cheltuind seminţele, semănătorul nu se gândeşte nicidecum că prin asta îşi strică bunăstarea şi se lipseşte de putinţa satisfacerii propriilor nevoi.
Dimpotrivă: semănând se aşteaptă să se îmbogăţească, să-şi sporească mijloacele şi să alunge nevoile.
Aşa şi tu: seamănă milostenia fără să primeşti gândurile potrivit cărora dând un ban sau un lucru rămâi lipsit de ceva.
Nu pierzi, ci agoniseşti; nu împuţinezi, ci înmulţeşti; nu dai, ci primeşti.
Atunci când aruncă seminţele în pământ, semănătorului nici nu-i trece prin cap că le aruncă în zadar, degeaba, în van; dimpotrivă, el e încredinţat că pământul nu numai că o să păzească seminţele încredinţate lui, ci va şi aduce roadă de la ele de treizeci de ori sau chiar de o sută de ori mai mult.
Aşa şi tu: să semeni milostenia cu dărnicie, având credinţa că mâinile nevoiaşilor sunt cei mai credincioşi paznici ai prisoaselor tale, cele mai grase şi roditoare ţarini, unde şi mica semănătură a facerii tale de bine va adduce roadă îmbelşugată la vremea sa.
Oricât ar semăna, semănătorul nu se necăjeşte şi nu se întristează; dimpotrivă, cu cât seamănă mai mult, cu atât este mai vessel şi are nădejde mai bună.
Aşa şi tu: cu cât dai milostenie mai din belşug, cu cât este mai cuprinzătoare întinderea facerii tale de bine, cu atât să te bucuri şi să te veseleşti mai mult.
Va veni vremea când Dătătorul răsplăţilor te va scoate în ţarina îngrăşată, semănată şi sporită în rodnicie a vieţii tale, şi va veseli inima ta arătându-i grânele înmulţite de o sută de ori ale dreptăţii tale.
Sfântul Teofan Zăvorâtul
